[idiot]

Septembrie 24, 2011

Domnul Măr

Filed under: delir — Pœtrip @ 13:40

drept sa spun, nu stiu pentru ce traiesc oamenii care vor din toata inima sa fie fericiti dar se intampla sa nu aiba pasiuni sau macar hobby-uri. cred ca pentru ei s-au inventat copiii, dumnezeu si televizorul.

cand eram mic desenam incontinuu, zeci si sute de foi la care se uitau toti prietenii alor mei si se minunau – pe vremea aia inca ma simteam mandru daca ma lauda cineva. imi asezam o hartie in fata ochilor si incepeam sa mazgalesc fara sa stiu ce voi face si unde voi ajunge. azi daca mai fac asta imi ies doar cranii strapunse de puli belite – cu care nu am nimic impotriva, dar ma plictisesc, asa ca nu mai desenez decat cand chiar se cere cate un cap de mort strapuns prin tample de o pula care se vede prin orbite. pur si simplu nu am mai avut chef sa mai desenez de la un moment dat incoace. luam cate o foaie si ma uitam la ea in gol, fara sa ma imbie nimic. ce sa mai fac? batalii intre flote navale am facut cu duiumul, intre fiarele junglei am facut, foci si ursi polari, decapitari intre triburi de mongoli, explozii de rachete cosmice izbindu-se, lupte intre cavaleri teutoni si centauri. le-am facut pe toate. nu aveam limite. cand ma rugau copiii sa le arat „cum se face” un pui de pinguin, un iepuras sau o masina le spuneam ca nu stiu. cum nu stii? pai ai talent! pai tocmai. eu le desenez de fiecare data altfel. si totusi, unde mi-a disparut inspiratia? probabil ala ar fi fost un momentul potrivit sa fiu introdus in arta abstracta, pentru ca evident reprezentarea figurativa ma nemultumea, dar ai mei nu erau constienti din pacate de criza mea creativa. pur si simplu nu mai aveam nici chef de desenat nici imaginatie, nu mai aveam acea chemare – de ce? pai, simplu: stim cu totii cat de deprimanta este neimplinirea in dragoste, iar pentru mine aceasta experienta a fost devastatoare, traita in clasa a treia.

dar a mai fost un alt eveniment care m-a indepartat de acea previzibila cariera in ale graficii. eveniment care m-ar fi putut face foarte responsabil in ceea ce priveste creatiile mele, dar in schimb m-a aruncat la extrema opusa. am simtit probabil greata unui poet care citeste un comentariu literar despre o poezie de-a lui – culmea, un comentariu literar reusit. ma rog, eu sunt genul ala de poet. acasa era petrecere, era plin de musafiri asa ca stateam in camera mea si desenam. sa nu credeti ca desenam tot timpul: ma mai si jucam sau mai stateam pedepsit la colt (dupa ce ma jucam, deoarece singura joaca pe care o stiam era sa distrug totul in jur). asa ca desenam pentru ca nu prea-mi placea sa stau la colt. ma apuca cateodata si plansul de mila mea, mai ales dupa ce am auzit pe niste invitati de-alor mei care le spuneau cum ca totusi nu e bine sa tii copilul la colt, ii face foarte mult rau pe termen lung. tot am asteptat sa se intample ceva rau, am stat prudent inchis in mine vreo 20 de ani, pana sa inteleg ca raul este deja facut. dar sa revenim in camera mea: tocmai terminasem desenul cand intra in camera John, un coleg de arhitectura de-al tatei, care gresise usa la buda. se apropie clatinandu-se de masuta mea si incepe sa frunzareasca hartiile, pana ii pica ochii tulburi pe acel desen proaspat si ramane asa fixat pe el minute bune. mi-am adus aminte cum la alta petrecere mi l-a stricat pe Domnul Mar. facusem un omulet dintr-un mar rosu in care am infipt bete de chibrituri drept maini si picioare. i-am pus si doi ochi bolditi din pioneze colorate de pe planseta lui tata, iar cotorul ii era ciuf de par. era tare comic, il tineam pe frigider, dar dimineata dupa petrecerea celor mari l-am gasit cu alte chibrituri infipte in asa fel incat formau o putza, doua infipte pana la gamalie, unul langa altul si inca unul intre ele, infipt pana la jumatate si cu gamalia in sus. mama mi-a zis ca John a facut asta – si sunt convins ca rasetele alea nebune care se auzeau din sufragerie si din cauza carora nu puteam sa dorm erau pe seama Domnului Mar. de fapt nu prea imi pasa de Domnul Mar, in sinea mea credeam ca e o poanta buna si eram si intr-un fel flatat ca cineva continuase in acelasi stil ce facusem eu. dar eram suparat pentru ca ma simteam neputincios: acesti oameni mari care se enerveaza daca le patezi bluza cu suc sau le strici ceva de-al lor nu au nici o retinere sa-ti strice tie lucrurile. eram convins ca John se gandeste la altceva sau a adormit cu desenul meu in mana, dar cand colo exclama imprastiind in toata camera un damf de bautura „e genial… esteee ge-ni-al!” ma uit si eu la desen, nici nu stiam ce sa cred… rade de mine? chiar nu era decat o foaie pe care umplusem spatiul cu o scena din viata preistorica. „e de premiul NOBEL!” mai spune el fluturand desenul cu atat entuziasm de mai sa pice de pe scaun. nu mai cutezam sa intreb si ce-i aia, parca auzisem eu ca se da la oameni destepti. nu stiam de ce ar putea sa dea cineva premiu nobel unui copil care a desenat cu cariocile un dinozaur, un palmier si un munte, dar eram pregatit sa-l accept. am mai multe desene, zic eu sperand sa primesc poate mai multe premii deodata. „nu, nu, ASTA!” asta? nu puteam banui ce are asta mai bun decat altele. aveam desene cu turme intregi de  dinozauri fugariti de un robot gigant care-i impinge spre o prapastie pe fundul careia sunt cactusi pufosi, sau o corabie a piratilor care despica in doua cu pintenul urias din varf  toata flota imperiului roman, din burtile corabiilor revarsandu-se in mare sute de sclavi in lanturi, asa cum vazusem in filmul Ben-Hur. deci, de ce asta? „de ce? hic! de CE? hahaha!” si dispare din camera cu foaia in mana ca sa le arate si celorlalti. s-a intors peste 10 minute, cam dezorientat. hm, stiam eu. nu i-a convins ca desenul este bun. nu e de premiul nobel. se aseaza langa mine si-mi explica duios, sfarsit, cu ultimii stropi de rabdare, dupa ce si-a stors toata energia cu cei mari incercand sa-i faca sa vada. „uite, ai gangania asta… prinsa intr-un bob de roua, spre care intinde limba soparlita asta, nevazand ca este pandita de o planta carnivora de care s-a indragostit un sarpe colorat care se lasa sa curga de pe craca palmierului asta inalt, nevazand ca de mai sus din inaltul cerului coboara in picaj un pterodactil cu aripi gratioase caruia ii flutura limba din pliscul cascat. si in cealalta parte, simetric fata de paraiasul asta din craterul care duce spre orizont, sunt suratele ganganiei, care gesticuleaza ca s-o salveze asezate pe coada unui dinozaur imens, coada care impreuna cu gatul lui fomeaza un arc de cerc gigantic care se uneste cu celalalt arc… prin Soarele de pe mijlocul cerului! un ciclu al vietii si mortii, un circuit al naturii, al cosmosului, un, un… ” si ragaie dezumflandu-se descumpanit. ma gandesc putin si spun trist, ca si cum mi-as cere iertare pentru asa o nazbatie: of, pai eu nu am facut intentionat… „pai tocmai ASTA e!” tasneste el in sus de pe scaun. mai arunc si eu o privire la desen: intr-adevar nu stiu cum nu observasem: pe toata foaia se distinge clar ovalul asta, ma si mir ca nu l-am tras cu florarul. acuma cand ma uit la desen nici nu-mi vine sa cred ca eu am putut face asa o minunatie. sunt singur deja in camera mea, la lumina lampii de birou. imi imaginez desenul publicat in albume de arta, printre schitele alea cu tablourile impartite in triunghiuri, cercuri si deptunghiuri. sunt invitat la expozitii, ascult modest cuvinte de lauda ale criticilor de arta „un simt si control desavarsit al compozitiei”, „substratul in perfecta concordanta cu subiectul” etc. daca fac desenul asta din nou, putin mai ingrijit poate, primesc premiul ala? totusi, farmecul lui este tocmai in faptul ca nu am intentionat sa iasa asa. „nu-l baga in seama pe betivul ala de John, e un magar” imi spune mama, ma baga in pat ca e tarziu, ma inveleste si inchide lumina.

m-am dus la birou pe intuneric si am distrus desenul.

tot despre desenat: vreau sa ma fac hartect, cana cu care se beau banii si I-IV

Anunțuri

2 comentarii »

  1. Bietele mame, cum ştiu ele să ne taie avântul, nimeni! Dar măcar ştim sigur că n-o fac din răutate, ci din instinct! Matern!

    Comentariu de almanahe — Septembrie 24, 2011 @ 15:58

  2. aproape ca te-am auzit vorbind, foarte completa povestirea. Cat despre mame, tati, persoane din astea care ajung sa influenteze cursul, au fost desenate scenele cam prost :))

    Comentariu de danette — Septembrie 25, 2011 @ 22:42


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: