sufăr de un rasism rarisim
care mă face să mă simt des discriminat
“sufăr” este prea puţin spus -
de fapt mă bucur chiar foarte mult
umbrei mele auto indulgente i-e frică şi de mine
suferă de mania persecuţiei
“suferă” e aşa, mult spus -
se bucură de fapt de destulă atenţie din partea mea
la urma urmei, este în spate la tot ceea ce fac eu
atât de “în spate” încât mă şi împiedic de ea câteodată
“mai bine fac eu asta decat sa faca mai prost altul”
bineinteles, cand e vorba de afaceri dubioase. initial, omul trece probabil prin niste subtiri procese de constiinta “da, se fac bani buni, dar oare e ok sa ma ocup de afaceri cu tutun? e oare ok sa vand biciclete furate? e oare ok sa trimit fete la prostituat peste granita? of !!!” dar imediat vine solutia salvatoare “altii care se ocupa cu asta chiar isi fac treaba foarte prost” asa ca scuza buna este gasita, “ptiu!” in palme si gata, ne putem pune pe treaba. asa se disculpa oamenii si, in plus, isi atribuie chiar un merit.
m-am trezit de dimineata cu gandul ca tocmai traiesc ultima zi din viata. adica, c’est fini la comedie! ce sa mai astept, ce sa mai sper de la viata asta care nu are absolut niciun sens? e ziua mea, implinesc 18 ani si daca pana acum macar am avut o scuza, e clar ca de acum incolo nu voi putea s-o tin tot asa. gata, azi voi muri. stiu si cum: ma asez in cur pe calea ferata si astept primul tren, completand cuvinte incrucisate. dar sa ma grabesc, nu trebuie sa intarzii la scoala. sfidarea mea nu are sens decat daca imi petrec ziua asta in cel mai obisnuit mod cu putinta, fara sa dau nimic de banuit, fara sa creada nimeni altceva decat ca sunt cum altfel decat fericit. ca voi toti. dar ce vad?
pe poarta scolii iata-le pe irina si alina, care imi sar de gat pupandu-ma. e ziuaaa ta hai la bauuut! simt ca mi se taie pamantul de sub picioare, incep sa banuiesc ca planul meu va esua lamentabil… peste 30 de minute sunt deja clampa. am hotarat ca vom chiuli si la a doua ora. mergem cu tudor la el acasa, ca e singur. punem metallica, dam iama in bautura lui taica-su. iata-ma cocotat pe masa din sufrageria lui, dandu-ma huta cu lustra. trebuie totusi sa ajungem la scoala, oprim muzica si plecam.
sunt carat spre liceu de colegi si aud ca prin vis “stefan? aia nu-s parintii tai, care te asteapta in fata portii?”. ei bine, in viata fiecarui om exista macar un moment in care stie ca a actionat conform primului impuls si ca acea reactie il reprezinta absolut perfect, tocmai pentru ca nu a apucat sa treaca prin filtrul gandirii. ei bine, eu in momentul ala am simtit perfect imboldul de a fugi. si am fugit am fugit am fugit din pacate am tot fugit nu stiu incotro si de cine am tot fugit printre blocuri tot inainte prin parcuri pe aleile cartieului pana am ajuns in fata unei oarecare intrari de bloc, am alergat pe scari pana la etajul 10 m-am asezat in fund si am inceput sa plang. stiam probabil ca altceva nu am ce face de acolo decat sa ma arunc. deja mi s-au uscat lacrimile dar ma fortez sa scancesc in continuare. nici macar nu stiu de ce ma smiorcai, ideea e ca pur si simplu ma asteptam la altceva, la cu totul si cu totul altceva, la mult mai mult decat cacatul asta de viata
se deschide o usa si apare un nene care se repede la mine fluturand o bata deasupra capului. evident, nu ma va lovi: e mai speriat decat mine. si pare un om milos si bun. totusi, imi fute urechea ingrozitor! “ahaaa! tu esti ala care se pisa aiiici! tu te tot pisi aici, mai? zi! zi! de ce te pisi aici pe scari? de ce te pisi in blocul oamenilor? tu n-ai casa? zi mai!” devine din ce in ce mai neconvingator, pe masura ce observa cum imi atrana mucii amestecati cu lacrimi de pe nas “ce-ai mai baiete ce e cu tine?” ii explic pe scurt cum ca e ziua mea si ca de asta sunt pur si simplu disperat… omul pune cu grija jordia deoparte (pare a fi un picior de scaun) imi pune o mana pe umar imi explica cum ca el e seful scarii si ma intreaba daca nu vreau un pahar cu apa… ma invita in casa
inchide usa cu cheia pe dinauntru si ma intreaba “ai doua variante: ori sunam la parintii tai, ori la politie” ii dau numarul de acasa, vorbeste cu ai mei care ii spun pe scurt ca sunt copil bun, cuminte nu fac probleme mari dar cateodata intr-adevar ma comport ciudat nu stiu de ce sa nu cheme politia ca azi e ziua mea, implinesc 18 ani, sa ma lasa se ma duc la scoala ca am ore si ca au lasat la colegele mele o tava cu prajituri sa servesc colegii. omul pune absent receptorul in furca, se duce la frigider, scoate o sticla de 2 litri de vin rosu, pune in doua pahare, ciocnim la multi ani la multi ani si incepe sa-mi explice cat de rea e bautura si sa nu cad in capcana asta infioratoare sa-i promit ca dupa ce ajung la scoala ii dau telefon sa-i spun cum ma descurc sa am grija de viata mea sa nu fac vreo prostie ca asa e varsta asta blestemata… in jumatate de ora am terminat impreuna sticla, m-a condus la usa si iata-ma indreptandu-ma spre liceu.
la poarta liceului ma asteapta irina si alina, cu tava de prajituri. e pauza si in curte e plin de colegi de-ai mei sau din clase paralele din ani mai mici sau “aia de-a doispea”. imi fac drum printre ei spre clasa mea si impart la toata lumea prajituri e ziuaaa meeea e ziua meaaa!!! intram in clasa tocmai cand profa de info anunta ca avem lucrare de control, iar eu amutesc in carul usii, cu tava in brate. ca sa ma scoata din impas, irina si alina cer politicos profesoarei permisiunea sa servesc colegii cu prajituri iar eu ma pornesc printre randuri impleticindu-ma si zambind tamp. tava era oricum de mult timp goala, nu mai erau decat cateva resturi, nu mai ajunge sa servesc decat 2-3 colegi cat despre profesoara, nici vorba. lucrarea de control se amana pentru data viitoare si sunt aclamat de catre toti colegii pentru ca i-am salvat.
dupa scoala am plecat acasa si am adormit tun. m-am trezit seara, ingrozit de faptul ca iata, am o noua proba a ratarii mele: m-am imbatat in asa hal incat am uitat sa ma sinucid.
incepe dimineaţa in care nu mai am hârtie şi mă ridic de pe veceu
sau atunci când intru şi nu găsesc nici un comment pe blogul meu
mult mai trist decat pentru moartea lui MJ sunt din cauza disparititei Yahoo 360. e ca si cum mi-as fi pierdut certificatul de nastere. daca ati avea vocabularul necesar, m-ati acuza de paseism.
ijos hristos:
My blog is worth $0.00.
How much is your blog worth?
Theme: Rubric. Bloguieşte pe WordPress.com.
about Feed