29 februarie 1992, seara
in camera mea
imi fac temele, care progreseaza ca sacul tras de rac, stiuca si broasca. plictiseala, lenea, somnolenta si disperarea ca nu o sa le termin la timp sunt diverse trepte de viteza care se tot schimba. mana se misca peste liniile caietului, umpland filele cu randuri despre care mi-e groaza sa realizez ca nu conteaza decat ca numar asa ca mintea imi fuge ba la cum e sa stai sub patura calduta gol langa o femeie goala sau la cat mai am de asteptat pana sa-mi creasca chica peste urechi. verific. of, la frunte abia trece de sprancene. este esential sa ai parul lung, toti cei tunsi scurt sunt niste blegi. pufnesc in ras. nu atunci, ci acum, cand scriu. pai cum sa nu fie comic? dupa 20 de ani inca nu gandesc altfel si asta e singurul motiv pentru care am parul lung, desi nu-mi place nici cum imi sta nici cum ma simt cu plete, ma scoate din sarite in imi intra in gura, in ochi, nu-l inteleg pe slash. singurul fel in care m-as simti bine ar fi cu dreadlocks dar tot am amanat sa-mi fac, iar intre timp si-au facut rasta chiar si cei care ieri-alaltaieri erau tunsi scurt. oricum, un lucru e cert: nu suport sa merg la frizer mai des de o data la doi ani. acuma, revenin in 1992.
de fapt nici macar nu stiu daca ce povestesc eu aici s-a intamplat chiar in 92. poate ca era 93 sau 94. oricum, era an bisect, asta e sigur, pentru ca altfel nu ar fi fost 29 februarie. de unde stiu sigur ca era 29 februarie? bineinteles ca nu stiu, pur si simplu asa am ales sa incep sa scriu in coltul din dreapta sus dupa ce am scazut fix 20 de ani de la data de azi. probabil ca era o seara obisnuita din viata mea de liceean cosuros pe nas. o zi de 29 februarie total obisnuita. bineinteles ca eram in casa, nu aveam voie sa stau pana tarziu afara. as fi facut orice sa nu trebuiasca sa ascult discursul lui tata mugit spre mine din barba zbarlita asa ca atunci cand se intampla sa intarzii 5 minute peste ora fixata de el, stateam paralizat de teroare la usa fara sa am curajul sa intru sau sa sun, cateodata chiar si cateva ore. auzeam perfect din casa cum tata racneste la mama “undeee e? de ce n-a ajuns acasa? unde umbla??? e numai vina ta, ca i-ai dat voie! sa vezi ce-o sa-i fac eu cand ajunge!” asa ca se trezea in mine curiozitatea despre cum are el planificate gradat pedepsele pentru 5 minute intarziere / 15 minute intarziere / jumatate de ora / doua ore / o zi? oare cat trebuei sa lipsesc de acasa ca sa ma omoare in bataie? cred ca unele obraznicii sunt atat de grave incat parintii nici nu te mai pedepsesc. nu pentru ca ar sti ca mai degraba trebuie sa te ia cu binisorul, ci pentru ca nu stiu deloc cum sa reactioneze. ca atunci cand am fugit de acasa intr-a saptea, o saptamana intreaga am stat cocotat in copaci si pe blocuri ascultand la un radio portabil frecventa postului vox t. dupa ce m-am intors acasa nu s-a intamplat nimic. nici bataie, nici discutie, niciun fel de pedeapsa sau interdictie. nici macar la politie nu sunasera. m-a gasit de o echipa de cercetare a copiilor de la bloc condusa de frate-meu mai mic. de fapt, m-am lasat gasit pentru ca pur si simplu imi era dor de casa asa ca le-am iesit in cale. cat am fost fugar cateodata ma uitam de pe blocul vecin pe ferestre la noi si ii vedeam cum se invart prin casa. puteai sa juri ca nu lipseste nimeni. asta e, am hotarat ca inca nu e momentul inca sa ma sinucid, voi putea sa fac asta oricand va fi mult mai rau. e incredibil cand revii la viata. va vine sa credeti ca dupa o saptamana intreaga de lipsit de acasa si de la scoala nu am patit nimic, nici macar absente nu aveam? hopa. tocmai am zis “va vine sa credeti?”. mi se pare penibil cand ma adresez unui public imaginar. la timpul prezent pentru un public viitor. in plus, la persoana a doua plural, ca si cum ati citi mai multi odata. nu, nu este pluralul de politete, credeti-ma!
bai, sa-mi bag pula, de afara se aude o chitara! da, chiar o chitara e! (v-ati prins acum cititorilor ca sunt inapoi in camera mea, da? remember, 29 februarie, 1992, e asa greu?) iasiul este un oras linistit noaptea chiar si astazi, daramite la inceputul anilor 90. dupa ’89 oamenii se obisnuisera rapid cu strazile luminate de dupa caderea beznei comuniste si acum stateau toti frumusel in case, fericiti in fata televizorului. iar eu fac temele. intr-asa o tacere, chitara asta se aude ca si cum ar veni de undeva din cer. intr-o prima faza, ma simt chiar revoltat: cine poate fi atat de nesimtit incat sa dea volumul in halul asta infernal? ce nesimtit dom’le! si deodata ma simt solidar cu el, acel necunoscut care canta. oare e o melodie pusa la radio sau chiar canta cineva? tot astept sa intre si alte instrumente insa se pare ca e doar un solo de chitara pe distiors. se aude prea curat ca sa fie la radio, pickup, magnetofon sau casetofon. notele se impletesc si taie noaptea ca un haropn care strapunge o balena uriasa. deschid grabit fereastra si scot capul afara, incercand sa imi dau seama de unde vine sunetul. am avut dreptate, se aude ca din cer. ar putea fi Torpila de vizavi. dar nu prea cred, el sta cu parintii. cine mai are chitara? ah, Smionas. da, ala ras in cap, el ar fi in stare sa baga chitara in amplificator la ora asta pe balcon, am auzit despre el ca e nebun la cap, atunci cand are nevoie de bani pentru bere isi ameninta mama ca se arunca pe geam daca nu-i da. dar nu am vedere de la fereastra mea inspre balconul lui asa ca nu stiu daca el e. nu stiu cine poate fi. si nu se opreste deloc dom’le! ma si apuca rasul de bucurie, imi vine sa-l aplaud. cat de mult trebuie sa-l doara in cot sa sa faca un solo de chitara in mijlocul noptii chiar in centrul orasului! si e si foarte bun, ii fug degetele ca lui malmsteen, il admir si poate chiar il invidiez in sinea mea. nu pentru cat de bine canta ci pentru ca face asta acum. ma uit pe la alte balcoane si ferestre de la celelalte blocuri, au iesit si alti oameni. spre umirea mea, nimeni nu protesteaza. toti asculta inmarmuriti, unii uitandu-se in sus la stele, altii visand cu capul pe maini. daca as fi stiut cuvantul “suprarealist” as fi exclamat “suprarealist!” dar nu-l stiam asa ca am tacut si doar m-am gandit la el.
about Feed
Frumos, dom’le, frumos. Poetic. Am și eu o chitară, acum; numai ca am treij’ de ani și no one to teach me. Chiar ai stat cu orele la ușă? Sau nu cu orele, da’ cu jumătățile? … Parcă-mi aduc aminte vag de situații de-astea când stăteam la ușă ca tăntăloaica pt. că întârziasem.
Comentariu prin Noe Me — februarie 29, 2012 @ 19:11
Ca Malmsteen? Link or it didn’t happen, doar că nici asta nu ştiam pe atunci :)
Comentariu prin Bogdan — februarie 29, 2012 @ 23:17
:).. m-ai starnit putin prietene, gandurile de atunci le mai am in memorie si sper sa nu le uit nicicand!
Cand am terminat eu liceul in ’89, ma durea la bigudiu de ce ziceau ai mei ca intarziam, de fapt nici numa mai intrebau ca au simtit ca nu au nimic de castigat. Nici cand faceam boacane n-o mai luam pe coaja, cand eram mai pici si o luam, era .. terorizant.
Voiam sa zic insa altceva: in perioada aia eram extrem de dezorientat, de confuz, habar nu aveam ce trebuia sa fac, unde sa ma duc.. era perioada cand daca plecam din tara, erau bune conditii sa te stabilesti aiurea in lume. N-am plecat, ma tinea pe loc un soi de frica de necunoscut, o comoditate pe care in timp am ajuns s-o urasc si sa o combat cat pot de mult. Prostia cea mai mare era ca aveam nevoie de raspunsuri pe care sa le inteleg, raspunsuri la intrebari pe care nu stiam sa le pun, iar pe ai mei nici prin cap nu-mi trecea sa-i intreb, ca ma luau la discursuri ce eram incapabil sa le ascult, sa le suport. Acum ma intreb daca si altii erau asa, daca copiii mei vor avea si ei o asemenea perioada, vor parcurge acea perioada de “furie” intelectuala ca si mine, fara sa le pot oferi suport, sa le anticipez gandurile. O sa incerc sa nu, chiar daca teribilismul si frustrarile de adolescent independent ii vor pune impotriva mea. O sa incerc sa le bag eu chitara in priza, sa le-o ofer.. CLAR au nevoie clar de asa ceva!
Comentariu prin Luke — martie 1, 2012 @ 08:43
ai dreptate Luke, exact asta sper sa fie diferenta de abordare dintre generatii. n-am mai pomenit aici cum tot prin perioada liceului a venit odata taica-meu acasa, m-a gasit cantand la o chitara in loc sa-mi fac temele si a facut-o zob in picioare… un gest absurd de impunere a autoritatii, din partea unui om care are gusturi muzicale ca Pink Floyd, Beatles, Zappa si care a citit un munte de carti. pur si simplu considera ca “lalaiala” nu o sa-mi aduca bani
Bogdan, am facut o comparatie la nivelul puterii mele de intelegere a muzicii de pe la 17-18 ani. nu era chiar ca Malmsteen, dar ii alunecau si lui pe note degetele ca unse cu slanina :)
Comentariu prin Jdjot[ — martie 1, 2012 @ 10:05
Păi te cred, comentariul meu nu trebuia luat neapărat ad litteram, am vrut doar să fac o remarcă anacronică, cum ai tot avut şi tu prin text. Mi-a făcut plăcere să citesc povestioara.
Comentariu prin Bogdan — martie 1, 2012 @ 16:13